Despre ploi

Aproape o lună pe pământ străin. Nici ploaia nu mi-e cunoscută, e prea calmă şi puţin umedă. Nu are puterea să mă mişte nici dac-ar vrea. Rămân ternă c-o umbră de roşu. Mă săcâie-n schimb moliciune ei. Plată şi cenuşie, lipsită de candoare, dar şi de putere, n-o pot compara cu nimic. E sâcâitor pentru că-n mine e mereu loc de comparaţii. Visez că sunt departe unde şi umbra e mai a mea, dar mă bucur totodată că n-a fost decât un vis. Locul meu e acolo unde îmi sunt. Poate de asta nu-mi găsesc niciodată locul. Mâine va fi o altă dimineaţă în care-mi voi purta zâmbetul franţuzesc, larg, impersonal şi rece.

Mi-e atât de dor de-o-mbrăţişare... 

                          

Le territoare mouvant

Încerc să-mi imaginez oraşul ca un gol. Un gol asurzitor ca bătaia unei pietre,urmat de păsări care nu cântă şi oameni care nu aleargă, doar merg. Nu au puterile unor eroi şi nici nu duc o viaţă complicată aşa cum impune lumea. Ei doar merg, dar merg încontinuu, fără a privi înapoi, fără a se lăsa opriţi de un suflu mai puternic de vânt...ei merg fără să privească în dreapta sau în stânga, dar mai ales fără să privească în jos. Asta i-ar ucide, chiar dacă uneori numai pentru câteva clipe. Mă întrebaţi de unde îşi iau energia de a merge neîncetat? E de ajuns să privească sus, fără majusculă, pentru că acest „sus” este un  loc al posibilităţilor, nu un loc încorsetat de direcţia mersului. În lumea acestor oameni neobosiţi de mers, drumul nu e orizontal, ci vertical, iar ei nu vor fi nişte Sisifi, chiar se vor bucura cândva, deşi între noi fie vorba, nu a ajuns nimeni până la capăt, tocmai de aceea ţinutul lor mai e încă numit „ Le territoire mouvant”.

Pânã atunci

Ce faci când simţi cã viaţa ţi se deşirã ca o bluzã de lânã veche care odatã îţi ţinea de cald? Încerci sã o refaci sub formã de ghem, un ghem pe care sã-l deşiri tu, atunci când vrei. Aşa suntem noi oamenii, renunţãm cu greu la amintiri, fie ele şi nedorite. Încã nu am învãţat cã este mai uşor sã construieşti decât sã reconstruieşti. Încã ne legãm în lanţuri de trecut şi privim de departe clipa de acum, cu ochii altui eu, mai norocos. Totul se rezumã la un « încã » atât de periculos încât devine « etern ». Şi-a cam pierdut sensul de bazã din cauza curajului. 

• Încã nu am gãsit pe cineva cu care sã deşir amintiri dintr-o hainã veche.
• Încã mi-e greu sã mã accept zi de zi.
• Mi-e şi mai greu încã sã-i accept pe alţii.
• Mi-e greu sã-mi vãd visul spulberat chiar înainte de-a fi realizat şi-n argumente sã gãsesc un « încã ».
• Încã nu am învãţat sã fiu omul zilelor noastre.

Pe buzele-mi crepate va fi mereu un « încã « .