Le territoare mouvant

Încerc să-mi imaginez oraşul ca un gol. Un gol asurzitor ca bătaia unei pietre,urmat de păsări care nu cântă şi oameni care nu aleargă, doar merg. Nu au puterile unor eroi şi nici nu duc o viaţă complicată aşa cum impune lumea. Ei doar merg, dar merg încontinuu, fără a privi înapoi, fără a se lăsa opriţi de un suflu mai puternic de vânt...ei merg fără să privească în dreapta sau în stânga, dar mai ales fără să privească în jos. Asta i-ar ucide, chiar dacă uneori numai pentru câteva clipe. Mă întrebaţi de unde îşi iau energia de a merge neîncetat? E de ajuns să privească sus, fără majusculă, pentru că acest „sus” este un  loc al posibilităţilor, nu un loc încorsetat de direcţia mersului. În lumea acestor oameni neobosiţi de mers, drumul nu e orizontal, ci vertical, iar ei nu vor fi nişte Sisifi, chiar se vor bucura cândva, deşi între noi fie vorba, nu a ajuns nimeni până la capăt, tocmai de aceea ţinutul lor mai e încă numit „ Le territoire mouvant”.