Aproape o lună pe pământ străin. Nici ploaia nu mi-e cunoscută, e prea calmă şi puţin umedă. Nu are puterea să mă mişte nici dac-ar vrea. Rămân ternă c-o umbră de roşu. Mă săcâie-n schimb moliciune ei. Plată şi cenuşie, lipsită de candoare, dar şi de putere, n-o pot compara cu nimic. E sâcâitor pentru că-n mine e mereu loc de comparaţii. Visez că sunt departe unde şi umbra e mai a mea, dar mă bucur totodată că n-a fost decât un vis. Locul meu e acolo unde îmi sunt. Poate de asta nu-mi găsesc niciodată locul. Mâine va fi o altă dimineaţă în care-mi voi purta zâmbetul franţuzesc, larg, impersonal şi rece.
