Le vad mereu cand ma duc sa deschid geamul dinspre strada, le fotografiez atunci cand soarele se reflecta si apune, ma fascineaza razele ce trec printre sondele uitate de noi si de timp. Sunt acolo si totusi nu sunt. Ne-am obisnuit cu ele si fac parte din ceea ce suntem. Exista cu mult timp inainte de a fi existat eu si tocmai asta ma fascineaza. Nu vreau sa le aflu povestea sau cifrele ce le inconjoara. Vreau sa recreez totul fara sa ma joc de-a Dumnezeu. Pentru inceput le-as fi plasat mult mai departe de mine si mai departe de voi. Numai asa le-am putea admira fara sa ne trezeasca teama. As sterge apa din jurul lor cu o pensula imaginara si as desena iarba. Nu as schimba aspectul frust, caci asta le e rostul. As inceta sa ma visez innotand prin noroaie si poate mi-as gasi si linistea. As inceta chiar sa mai folosesc cuvintele “intr-o zi s-ar putea sa…”.
Nu pot inchide ochii de teama sa nu ma trezesc in cosmar. As scrie noaptea-ntreaga sa-mi relaxez neputinta. Ma inchin si suspin: “Doamne pastreaza-mi locul acesta pe care-l numesc “acasa” si transforma-l din nou in linistea mea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu