Noi incercari

In speranta ca imi voi implini planurile: traduceri autorizate engleza/franceza

Presimtire

"...the man situates himself in a relation to time. He takes his place in it. He admits that he stands at a certain point on a curve that he acknowledges having to travel to its end. He belongs to time, and by the horror that seizes him, he recognizes his worst enemy. Tomorrow, he was longing for tomorrow, whereas everything in him ought to reject it. That revolt of the flash is the absurd". Albert Camus, The Mythe of Sisyphus

Here is my wish...

De-as putea sa-mi desenez lumea dintr-o farama de nisip, poate as reusi sa si adorm fara a visa doua ore inainte.

De prin Sibiu

Our Love is Easy, but not Today!

Intre o lume si o alta te mint ca n-am nevoie de-altceva, ca sunt destul de mundana sa-mi fie bine. Dar mai sunt si aceste seri cand ma simt singura si atunci nu mi-e nici mie usor,nici tie. In acodurile muzicii uitate imi revin din vis si din trezie si te astept la mijloc cu mii de planuri. Ma vei acuza din nou de egoism si eu iti voi spune ca mi-e greu sa gandesc in termen de « doi » cand toata viata am fost o singuratica. Tu-mi vei spune ca nu conteaza, vom merge mai departe, tu cu dorinta de-a fi spus si eu cu bucuria de-a fi tacut. Ma voi trezi inteleasa, cel putin azi…si oricum pana maine mai este. Da, dragostea noastra e usoara, dar nu azi si poate nici maine.

 Azi mi-esti strain si eu prea naucita de acordionul nebun ce mi-a hranit slabiciunile candva…Un cantec in ploaie, in spatele cetatii, un dres zgariat, picioare chircite de frig, unghii rosii, vulgare…parul imi intra in ochi, vantul bate, mana ta-mi atinge firele rebele de pe frunte si acordionul se opreste trist, inghetat de frunzele ce cad nebune peste el. Poate-a fost ploaia, poate si vantul, poate n-a fost nimic sau poate prea putin.

M-am trezit !

Cum e sa fii nascut intre ape?

Le vad mereu cand ma duc sa deschid geamul dinspre strada, le fotografiez atunci cand soarele se reflecta si apune, ma fascineaza razele ce trec printre sondele uitate de noi si de timp. Sunt acolo si totusi nu sunt. Ne-am obisnuit cu ele si fac parte din ceea ce suntem. Exista cu mult timp inainte de a fi existat eu si tocmai asta ma fascineaza. Nu vreau sa le aflu povestea sau cifrele ce le inconjoara. Vreau sa recreez totul fara sa ma joc de-a Dumnezeu. Pentru inceput le-as fi plasat mult mai departe de mine si mai departe de voi. Numai asa le-am putea admira fara sa  ne trezeasca teama. As sterge apa din jurul lor cu o pensula imaginara si as desena iarba. Nu as schimba aspectul frust, caci asta le e rostul. As inceta sa ma visez innotand prin noroaie si poate mi-as gasi si linistea. As inceta chiar sa mai folosesc cuvintele “intr-o zi s-ar putea sa…”.

Nu pot inchide ochii de teama sa nu ma trezesc in cosmar. As scrie noaptea-ntreaga sa-mi relaxez neputinta. Ma inchin si suspin: “Doamne pastreaza-mi locul acesta pe care-l numesc “acasa” si transforma-l din nou in linistea mea”.

                                                                                               

Holding hands

Prima oară la o slujbă în Franţa. E plăcut să vezi atâta diversitate. Îţi dă impresia că poate îţi vei găsi şi tu locul, în ciuda faptului că… Totul se derulează după un anumit program şi asta mă linişteşte. Pot să mă concentrez, să-mi simt lacrimile şi frigul din picioare.  La un moment dat oamenii işi dau mâinile unul celuilalt. Am înţeles că astfel rugăciunile vor fi mai puternice. Bătrânul din colţul din stânga se apropie spre a-mi oferi mâna. Albă, cutată de timp, dar caldă spre deosebire de a mea. Îmi murmură cu zâmbetul pe buze : « Amen «.  Răspund cu un zâmbet. Ar trebui să avem toţi cui să ne-ncredinţăm mâna, chiar dacă e vorba de-un necunoscut căreia-i oferi zâmbetul în schimbul singurătăţii.