Târziul

Mã port ca o nebunã şi nici mãcar n-am dreptul. Nu am fost de acord sã-ţi fiu partenerã de nebunie, cãci am fi plâns în neştire pânã ne-am fi pierdut minţile şi am fi devenit normali. Scuzã-mã, mã pierd în antiteze târzii, cãci totul e târziu. Îţi spun un secret, ca unui prieten ce mi-ai fost:”târziul” mã urmãreşte. Nu te uita la mine cu ochii mici ce fac în capãt riduri. E ca o scoarţã vie ce-mi suflã aer rece şi scoate aburi vii de-albastru-cenuşiu. Nu ţi l-aş putea descrie mai bine. Ştii cum se-nalţã ceaţa asupra pãdurii iarna? Eh, aşa m-apasã pe mine „târziul”. Şi-n fond, cu ce-i vinovatã pãdurea cã e mereu nehotãrâtã deşi ştie ce vrea? Cã în definitiv, ea are-un loc al ei, are rãdãcini adânci de sute de ani şi poate-şi iubeşte locul umed şi rânced de-atâta stat. Şi poate se simte bine...sau poate cã nu. E adevãrat cã uneori îi vine s-o ia la fugã spre cel mai apropiat bar boem pe care-l gãseşte, sã-şi plece capul pe cel mai rebel „nor” şi sã fumeze pânã îi ard ramurile de foc. Ar asculta pianul din capãt şi vioara din stânga şi ar privi în lumânare timidã,cu frunzele-i roşii de plâns şi ar striga cã s-a regãsit, cã rãdãcinile se desprind, întineresc şi sunt gata s-o ia din loc şi mâine searã....

Nebunia a doi nebuni,îi face normali, sau umani?
Mi-e dor sã fiu nebunã, cãlãtorule.