Oftat

“Suntem memoria noastră, suntem acel muzeu himeric de forme inconstante, acea grămadă
de oglinzi sparte.” Borges

-Nu-i faţa mea…fără de viaţă, fără de culoare….aş sparge-o în mii de bucăţi atât de
diferite încât să nu pot recunoaşte nici măcar una. Le-aş remodela după gândul meu cel sec de iubire. Le-aş strânge în palmă ca pe nişte bucăţi de hârtie decupate identic, dar atât de diferite printr-un singur colţ(de nimeni văzut) şi m-aş restrânge şi eu într-un pumn, să uit de mine, să mă strâng până la ultima suflare…

M-aş sparge cu o daltă atât de grea încât să simt până şi cea mai tandră lovitură, aşa aş îndrăzni să trăiesc…Culege-mă, tu, tristeţe, de
pe talpa cea moale-a pământului şi calcă-mă pe lacrima oarbă…i-e atât de sete să se prelingă pe obrazul scorojit de neputinţă.

Într-o seară nebună de august aş dansa cu vântul la piept, căci atunci începe nebunia. Nisipul se scurge sub mine, mă-nghite cu un
ton delicat, îmi acoperă rând pe rând părul ce se face nisip, ochii ce se-nchid,se deschid, nasul se umple de-o dulce sufocare, iar eu încep iar să mor. Mă plimb prin muzeul minţii şi-mi rămâne prea puţin. Conştiinţa mă-mbie cu
glas de matroană trecută prin viaţă şi-mi neagă dorinţa de-a trăi. Pare-se c-am luptat mai mult să mor.