Ieri

Păşind pe un hol plin de oameni de o condiţie care naşte întrebări, căci simt că nu i-am mai văzut până acum, că e un loc ascuns în care pătrunzi doar când te prinde ghinionul de glezne şi te ţine mai strâns ca şi când ai fi fost al lui o viaţă şi acum ai încerca să scapi, mă revolt. Mă revolt de când am început “să văd”. Mă revolt că doamna drăguţă în alb mă lasă să alerg pe holuri întunecoase, pătrunse până-n var de-un iz de nebunie, de strigăte de suflete târzii care şi-au uitat omenia intrând aici. Mă revolt că el mă priveşte fără de ochi, că şi-a uitat zâmbetul în altă parte, că zâmbetul azi, se plăteşte.
În colţul din stânga o doamnă roşcată zâmbeşte cu compasiune, ştie prin ce treci, iar de-I spui ce te doare, spune că-I normal:”Aşa trebuie să doară », “Într-o zi, două, trece domnişoară”. Eh, dacă aşa TREBUIE, voi accepta să doară.

Îmi pare ca nimeni nu ştie nimic şi toţi ştiu totul. De ce v-ascundeţi fiorul clipelor târzii în feţe fără de expresii ? Doar pereţii sunt pictaţi de sentimente, au auzit fiecare strigăt, care printr-un sunet şi-a conturat modelul suferinţei, l-a colorat după bunul plac în cea mai sumbră simfonie a vieţii.

Plec revoltată până am “să plec”.