Ascuns

Acum ceva timp te plimbam pe tărâmuri necunoscute şi-mi era teamă să nu-ţi dezvălui prea mult, dar nici prea puţin, să nu te pierd. Când simţeam că deja m-am rătăcit şi ai descoperit tărâmuri noi, dădeam înapoi ca superstiţiosul când vede o pisică neagră. Eu trebuia să rămân misterioasă, cu riscul de-a te pierde. Deşi ştiu că am greşit, aş face la fel şi-a doua oară.

Îmi amintesc cum ne plimbam prim vremuri nedefinite, căci nu era nici cald, nici frig, iar mie-mi curgeau lacrimi din cauza vântului care nu mă cruţă nici acum. Îţi spuneam că urăsc Sibiul, că e ţara vânturilor şi tot ce-nseamnă « rece » pe mine mă inhibă. O ziceam cu atâta convingere încât chiar m-ai crezut. Erai încă străin de mine ca să ştii că cele mai arzătoare convingeri îmi sunt de fapt măşti. Le dau jos doar când rămân cu mine. Uneori cred că-mi place să fiu nefericită, că asta e starea mea naturală care « mă prinde ». Tu ai ghicit asta şi te-ai adaptat, deşi vroiai zâmbete care să-ţi coloreze « calmul » deja puţin cam trist.  

Iubesc Sibiul pentru că totul mă leagă de el. Chiar şi dimineţile alea ceţoase când mă treazeam s-ajung la un chin care m-a vindecat, oamenii de-atunci pe care încă îi iubesc, pe care mi-i amintesc cu greu, dar care au rămas acolo, undeva departe, dar care sunt atât de vii de fiecare dată când îmi « amintesc ». Plânsetele de la 7 dimineaţa, gratiile mici de fier care m-au închis încă de atunci, minunatul grai oltenesc care invadează Sibiul şi acum, plânsetele şi stăruinţa mamei, frigul ce mi-a intrat în suflet şi n-a mai vrut să coboare de pe tronul glacial…aşa era Sibiul atunci. « El » m-a făcut să devin.

După ce l-am îngropat în străfunduri, şi-a luat o altă haină şi m-a ademenit. La început şi-a etalat sfios oferta de vară, de iarnă, de primăvară şi mai nou de toamnă. Nu i-am putut rezista şi l-am îmbrăţişat ca pe-un vechi prieten. Acum face parte din mine, iar eu parte din el. Îi cunosc sufletul,nu străzile, îl jignesc de fiecare dată spunându-i cât e de mic, de insignifiant, de lipsit de oportunităţi, dar când pătrund în mijlocul lui mă simt atât de « a lui », atât de « acasă », încât afirm pentru a mia oară : »Je ne regrette rien ».

Mai ştii dealul acela, unde stăteam în bătaia vântului şi ne şopteam visele, iar tu din când în când îmi dădeai părul după ureche ? ( singurul motiv pentru care îmi păstrez bretonul este gestul tău, care mă emoţionează mai mult ca un sărut).

Iar acum, cu un mister pe jumătate descoperit, te aştept la umbra vântului…