“Blessed are the forgetful, for they get the better even of their blunders.”

Nietzsche

Uitare, de câte ori te caut cu mâinile frãmântate de nebunia gãsirii. Îţi atribui merite grandioase. Consider cã e destul sã intru în posesia ta pentru a fi fericitã. Eşti un fel de bine suprem, de cale dreaptã, fãrã ocolişuri spre ceea ce strig eu « viaţã ». Dacã aş uita, aş gãsi echilibrul. N-aş fi nici atât de mundanã pentru « el », nici atât de încorsetatã de carne şi minte, pentru mine. Uitarea m-ar reda. Poate doar ea ar înţelege ce se petrece de fapt. Ar fi arbitrul perfect pentru bãtãile fãrã de minte ce se dau în fiecare noapte între ora 1 şi 2.

Aş fi într-adevãr binecuvântatã de mi-ai permite uitarea. Aş alege, aş greşi şi nu mi-ar fi teamã sã greşesc din nou. Câtã bucurie îţi aduce greşeala atunci când poţi uita. M-aş trezi dimineaţa mai purã decât m-am nãscut, cãci le cunosc şi le neg pe toate prin uitare. N-ar mai avea niciun rost sã încerc sã fiu, sã învãţ sã fiu într-un fel sau în altul. Îmbatã-mã de uitare de mine şi voi fi cel mai rebel supus pieirii !