“Locuiesc în aer din obişnuinţă şi scormonesc pe jos fără
prea multă speranţă.” Jean Paul Sartre

Mi-ar fi plãcut sã te cunosc domnule Sartre şi fãrã prea
multã filosofie sã-ţi şoptesc cât sunt de visãtoare, sã te conving cã uneori,
deşi locuiesc şi eu în aer mã sufoc de prea mult vis. Locuiesc din „obişnuiţã”,
(ciudat, acum mã gândesc la acest „a locui” cu atât de mult regret, cãci am
ales sã nu „locuim”), am ales doar obişnuiţa. Aleg sã tac, aşa cum am ales şi
atunci. Când tac mã regãsesc, mã completez cu mine, mã simt mândrã de ceea ce
gândesc şi cu mândrie recunosc cã am şi merite. Sunt misterioasã ca umãrul
descoperit al unei tinere creole, sunt ca un dulce cântec ce se tansformã-n
goarnã. Aleg sã tac. S-ating greşeala doar cu mâna, cu gândul, sã mi-o însuşesc
şi sã o fac a mea cu bucuria unui înfometat.

Aş scormoni în mine mai întâi, mi-aş decupa corpul fibrã
cu fibrã, pânã aş ajunge în locul în care mã ascund. Aşa aş anihila durerea.
Apoi v-aş cãuta pe voi şi v-aş scormoni de gânduri. Împãrtãşi-ţi-mi şi mie
gânduri! Sunt atât de singurã încât aş vrea sã tac acompaniatã. Sã-i dau cuiva
privilegiul sã-mi împartã tãcerea. E-atât de bine sã taci „împreunã”. Ocupã
locul din stânga şi dã-mi tãcerea ta pentru o viaţã! Sãrutã-mã cu neatingere de
buze! Îmbrãţişeazã-mã fãrã de braţe! Alintã-mã fãrã de vorbe!