Parcă totul în jur îmi strigă să mă maturizez. Până şi acţiunile mele par să-mi indice asta. Din păcate sunt ca un copil în mijlocul raionului de jucării care se zbate să obţină ceea ce vrea. E un luptător,un actor şi un învingător în cele din urmă. Numai că spre deosebire de acest copil, nu mai sunt atât de convingătoare. Mi-am pierdut acel ceva care imploră.
Mă gândesc că acest refuz straşnic vine dintr-un moft :
« Uite, n-am eu chef să fac ce mi se spune ! »
Şi totuşi când se lasă seara mă buimăcesc cearcănele ce mi se oglindesc în mobilă, iar gândurile mă bântuie cel puţin două ore. Îmi imaginez că-mi pedepsesc neascultarea. Şi o fac într-un mod atât de crud, îmi toarnă vârtejuri de spaimă, de dor, de nesiguranţă, de « cum ar fi fost dacă » , de nelămurire…dar le înving cu arma mea : somnul. Îi stăpânesc toate tainele, e arma care mi-a fost încrediţată de mică şi a cărei ascunzişuri le-am dibuit cu multă măiestrie.
Am învăţat să-ngheţ maturitatea în cele două ore dinaintea somnului şi să-i răspund cu paşi de împăcare şi ochi de răzvrătire.
