Am simţit de două ori până acum că am întâlnit pe cineva care-mi seamănă atât de mult, încât ar fi putut fi creat special să mă înţeleagă. Tot de două ori m-am înşelat. Ne-am contopit idealurile, gusturile şi privirile atât de profund încât aş fi putut trăi o viaţă cu iluzia că ceea ce-mi seamănă e ceea ce-mi doresc. De fapt urăsc defectele mele regăsite în altul. Cine a permis celuilat să fie vanitos fără să mă întrebe? E un fel de mîndrie a unicităţii. Îmi apăr valorile cu tăria unui leu rănit şi sufăr de fiecare dată cînd alţii mi le încalcă. Dar când îi găsesc rareori pe cei care mi le împărtăşesc, i-aş ruga să nu mă părăsească, pentru că urăsc singurătatea. Ei mă ascultă, mă încântă o lună, două, poate chiar ani. Apoi nu ştiu cum se face că eu zbor de regulă, uneori mai şi cad,mă lovesc ca-ntr-o trezire, aşa pentru a nu uita că sunt om, iar ei rămân cei pe care i-am iubit, cei născători de melancolii.
Mă caut pe mine cu riscul găsirii unui fals pe care-l voi iubi din tot sufletul. Îl voi îmbunătăţii atât cât îi permite gena, apoi o voi lua la goană. Mă ataşez prea mult de proprile-mi creaţii. Cum vă spuneam, mă intitulez un „artist” vanitos.
Am încetat să cred în „dubluri”. Suntem prea orgolioşi să fim la fel. Pe cât de asemănători, pe atât de răniţi de propria asemănare. Pentru că iubesc căutarea, voi căuta o bucăţică din mine în voi şi-mi voi trăi viaţa construind un puzzle.
