Noi

Când merg acasã, simt nevoia sã mã pregãtesc ca pentru un rendez-vous. Dintre toţi oamenii care mã cunosc, ea ştie cel mai bine cã sunt fumoasã doar “atunci”. Nu e subiectivã, nu vrea sã-mi facã declaraţii decât dacã e nevoie. Nu ştiu cum reuşeşte sã gãseascã un echilibru atât de perfect între exclamaţii şi imperative. O fi învãţat în timp, cãci vã spun drept, pânã am învãţat s-o ghicesc(îmi place atât de mult cuvântul ãsta şi însemnãtatea lui) mi-a luat ceva timp. Pot sã spun c-a învãţat sã se poarte acum 10 ani. Având încã 10 ani de ucenicie la dispoziţie a devenit “une vraie professionnelle” în a mã cunoaşte. Uneori am impresia cã pentru asta s-a nãscut. Poate aşa şi e.

Într-o zi, învãrtindu-se Dumnezeu de colo pânã colo, şi-a fãcut planuri pe termen lung şi s-a gândit în avans cu vreo 40 de ani.

« Dacã am s-o creez pe domnişoara N, atât de fragilã şi visãtoare, ea nu va rezista nicio zi pe Pãmânt ! Nesupusã, ea va încerca mereu sã schimbe totul, va refuza sã vadã lumea în gri, îşi va colora plãcerile în alb şi neplãcerile în negru. Are nevoie de cineva ».

Dupã încã 20 de ani, domnişoara N, se gândeşte revoltatã cã Dumnezeu şi-a cam greşit planurile :

« Se pare cã pânã şi Dumnezeu greşeşte de douã ori. O datã creând-o pe ea şi a doua oarã pe mine. Ne imputãm cu vorbe dure greşeala şi ne iubim de douã ori mai mult fiecare fãrâmã de eroare. Cu ochii în lacrimi mã recunoaşte fiind a ei,nu pentru cã am semãna, ci pentru fiecare vorbã pe care şi-o recunoaşte ».

Poate cã toţi suntem nişte erori mişcãtoare care se vindecã odatã cu regãsirea.