Înverşunare

“…când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet…a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers ». Ana Blandiana

Spre deosebire de distinsa scriitoare, n-am atins încă acel prag al maturităţii în care să transform răul în bine. Sufăr când mă simt neîndreptăţită şi-mi vine să sfâşii pereţii cu unghii ce-mi cresc din adâncuri şi să-mi inund taina de lacrimi. Mă doare privirea bolnavului şi mă doare boala. Mă doare tupeul şi lipsa lui care zace în mine. Mă doare privirea omului bătrân a cărui viaţă încerc s-o ghicesc când stăm faţă în faţă în autobuz. Îi număr ridurile până la ultimul şi-mi imaginez că fiecare a fost sculptat de-o lovitură. Îi număr fiecare fir alb şi-mi imaginez c-a fost vopsit de-un zgomot. Îi văd mâinile care tremură şi ochii plecaţi în pământ, îi simt umilinţa în gene şi slăbiciunea în tălpi. Poate mi-am descris numai sufletul ce s-a privit azi mai mult în oglindă…