Ascultând-o pe Madeleine Peyroux mi s-a făcut dor de cafenele. Ar merge acum o conversaţie luuungă, istovitoare, care să-mi lovească gândurile de cărămizile subterane. Aş adormi, m-aş trezi, până va veni ciocolata caldă cu mult rom şi spumă care mai are puţin şi se prelinge pe paharul rece, aburit, care de abia aşteaptă să-l încălzesc cu liniile palmei. În faţa mea, e un “el” care întreţine conversaţia. Ştie de toate, despre toate. Eu trebuie doar să tac, să ascult, să aprob dacă vreau (mai rar căci sunt încăpăţânată). E atât de mult fum încât ni se pierde faţa, expresia, ne dezintegrăm în negura bolnăvicioasă, ne privim cu braţele deschise spre « trecut ». Melange de pălării chic, eşarfe colorate, haine afumate şi mult roşu…pe buze şi în suflet. Mă bucur să te cunosc, Madeleine Peyroux.